Frica de hipnoză este, în multe cazuri, mai veche decât experiența reală a hipnozei. Oamenii se tem adesea de ceva ce nu au trăit, ci și-au imaginat din fragmente, povești, scene de spectacol și puțină mitologie populară. Cuvântul în sine a fost împins mult timp spre marginea dintre mister și control. A adunat în jurul lui destule exagerări, încât pentru mulți a ajuns să însemne, aproape automat, pierdere de voință, expunere, influență străină sau cedare a controlului.
De aceea, când cineva spune că se teme de hipnoză, eu nu aud doar o obiecție. Aud, de multe ori, o întrebare foarte omenească: „Ce se întâmplă cu mine dacă las puțin garda jos?" Pentru unii, întrebarea este simplă. Pentru alții, este aproape biografică.
Frica de pierderea controlului
Prima teamă este cea mai răspândită: frica de pierderea controlului. Oamenii se gândesc că, odată intrați în hipnoză, nu vor mai putea decide, nu vor mai ști ce fac, nu se vor mai putea opri. Este probabil cea mai populară confuzie. Când vezi hipnoza doar prin filtrul spectacolului, rămâi cu impresia că ea presupune o capitulare a minții. În realitate, într-un cadru serios, hipnoza nu te transformă într-o ființă docilă și fără discernământ.
Majoritatea oamenilor care experimentează hipnoza rămân conștienți. Aud, simt, înțeleg ce se întâmplă. Tocmai de aceea, după prima experiență, mulți rămân ușor surprinși. Se așteptau la ceva mai dramatic. În schimb, găsesc adesea o stare mai simplă și mai firească decât și-au imaginat. Nu puțini spun, cu un aer aproape dezamăgit: „Asta a fost tot?" Și, de fapt, da. Asta a fost tot. Iar tocmai această simplitate îi liniștește.
Frica de a arăta prea mult
A doua teamă este frica de a spune sau de a arăta ceva ce omul nu vrea să arate. Apare ideea că hipnoza ar funcționa ca o ușă forțată spre cele mai ascunse locuri ale psihicului. Că omul ar putea divulga lucruri intime, rușinoase, fără să vrea. Dar lucrurile nu funcționează așa. Faptul că ești într-o stare de relaxare sau focalizare nu înseamnă că devii lipsit de granițe.
Această teamă spune, totuși, ceva important despre om. De multe ori, nu este doar frica de tehnică, ci frica de vulnerabilitate. Frica de a nu mai putea filtra suficient, de a nu mai putea păstra masca. Pentru unii, simpla idee de a coborî puțin din registrul controlat al minții este tulburătoare. Nu pentru că ar fi slabi, ci pentru că au investit foarte mult în autocontrol. Iar ceea ce au investit mult devine, inevitabil, și un loc sensibil.
Frica de manipulare
Mai există și teama de manipulare. Este bine că această teamă există într-o anumită măsură, pentru că ea arată nevoia sănătoasă de discernământ. Orice instrument puternic trebuie privit și cu luciditate. Dar, într-un cadru profesionist, hipnoza nu este o invazie, ci o colaborare. Nu presupune că cineva știe mai bine decât tine cine ești și ce trebuie făcut cu tine.
Frica de manipulare se reduce mult atunci când omul întâlnește un cadru clar, serios și lipsit de teatralitate. Frica crește acolo unde există ambiguitate, promisiuni grandioase și autoritate prea seducătoare. Scade acolo unde există bun-simț, explicație clară și respect.
Oamenii nu se tem doar de hipnoză. Se tem de ideea că ar putea exista în ei mai mult decât ceea ce pot ține sub control prin minte. Și poate că tocmai aici începe partea interesantă.
Frica de necunoscutul interior
Uneori, frica de hipnoză este și frica de necunoscutul interior. Unii oameni simt că, dacă se vor relaxa suficient, vor da peste ceva greu de dus. O teamă veche, o tristețe veche, o rană, o imagine despre sine pe care au ținut-o la distanță. Nu se tem neapărat de metodă, ci de posibilitatea contactului cu propriul lor material afectiv.
Dar într-un proces bun, hipnoza nu este un atac asupra psihicului. Nu face excavări cu buldozerul. Lucrează mai degrabă cu ritm, cu siguranță și cu ceea ce omul poate duce. O bună experiență hipnotică nu ar trebui să te lase cu senzația că ai fost invadat, ci cu aceea că ai putut coborî într-un loc interior fără să te pierzi.
Când scepticismul este tot o formă de apărare
Mai există și categoria scepticilor politicoși — cei care nu se tem propriu-zis, dar sunt convinși că hipnoza este ori exagerată, ori inutilă. Un scepticism decent este mai sănătos decât fascinația fără discernământ. Doar că uneori, în spatele scepticismului, se află tot o formă de apărare. O încredere foarte mare în mintea explicativă și foarte puțină disponibilitate de a admite că nu toate nivelurile de funcționare umană se lasă schimbate doar prin argumente bune.
Poate că frica de hipnoză sperie mai mult anumiți oameni decât alții — nu pe cei fără minte critică, ci uneori tocmai pe cei care au construit mult control, multă luciditate, multă autonomie prin minte. Pentru ei, ideea de a intra într-o stare în care nu analizează totul clipă de clipă poate fi neobișnuită. Nu periculoasă, dar neobișnuită.
Ce spune frica despre tine
De fapt, poate că frica de hipnoză vorbește mai puțin despre hipnoză și mai mult despre relația omului cu controlul, vulnerabilitatea și necunoscutul interior. Dacă te temi că vei pierde controlul, e bine să te întrebi cât de mult te sprijini pe control ca să te simți în siguranță. Dacă te temi că vei spune prea mult, e bine să te întrebi cât de greu îți este să fii văzut fără prea mult filtru. Dacă te temi că vei găsi ceva înăuntru, poate merită să te întrebi cât de mult a trebuit să păstrezi la distanță anumite părți din tine pentru a funcționa.
Toate aceste întrebări nu au rolul de a împinge omul spre hipnoză, ci de a-l ajuta să-și înțeleagă mai bine reacția. Pentru că nu toată frica trebuie forțată. Uneori trebuie doar luminată puțin. Și de multe ori, când este luminată, se micșorează singură.
În forma ei serioasă, hipnoza nu este nici magie, nici furt de control, nici demonstrație de autoritate. Este un instrument de lucru cu interiorul, care poate fi blând, eficient și surprinzător de firesc. Cea mai bună cale de a reduce teama de hipnoză nu este entuziasmul exagerat, ci claritatea. Să știi ce este, ce nu este, ce poate, ce nu poate. Din acest motiv am și scris Vindecare prin hipnoză — pentru că atunci când omul are repere bune, nu mai este obligat să-și construiască părerea doar din mituri și suspiciuni.
Nu cred că oamenii se tem doar de hipnoză. Se tem de ideea că ar putea exista în ei mai mult decât ceea ce pot ține sub control prin minte. Și poate că tocmai aici începe partea interesantă. Nu în frică, ci în întrebarea liniștită care vine după ea: ce s-ar întâmpla dacă n-aș pierde controlul, ci doar aș descoperi că nu am nevoie să-l țin chiar atât de strâns?
